|
|
AZI
Azi nu mai este loc pentru iubire,
Pe drumul ce se-ndreapta spre pieire
Se-nghesuie grabitii calatori,
Putini sunt cei ce mai aduna flori,
Putini sunt cei ce cred in fericire,
Azi nu mai este loc pentru iubire.
Azi pana si nemuritorii mor,
Luceafarul se-aprinde prea usor,
Culegatorii de lumina au pierit,
S-a-nchis fereastra catre infinit
Si nimeni nu mai ia lectii de zbor,
Azi pana si nemuritorii mor.
Azi au murit si visele din noi
Iar pe cararile stropite cu noroi
Se sting si ultimele stele de credinta.
Pustie-i calea catre pocainta
Si vin in continuare alte ploi,
Azi au murit si visele din noi.
Azi nimeni nu mai crede in minuni,
Sunt toti prea mari si toti la fel de buni,
Doar drumul catre ceruri este greu.
Putini sunt cei ce-l simt pe Dumnezeu.
Alearga toti spre orizontul altor lumi,
Azi nimeni nu mai crede in minuni.
Azi toti am mai ramas cu-o viata doar,
Si de la inceput am lua-o iar,
Dar drumul ce in urma il lasam
Nu ne-a-nvatat macar sa ne rugam.
E totul dus si totu-i in zadar,
Azi toti am mai ramas cu-o viata doar.
Toamna nedorita
N-as fi vrut sa vina niciodata
Rascolind durerea fara numar,
Sa imi lase-o clipa-nfrigurata
Si-un sarut de gheata peste umar.
Sa-mi incarce tolba cu regrete,
Sufletul cu triste amintiri,
Spijinind o lume de-un perete
Din odaia noastra de iubiri.
Sa-mi alunge cantecele mute
Semanand un vis nebun si-un dor,
Sa adun prin frunzele cazute
Urme de lumina si de zbor.
Si sa urle vanturi asasine
In delirul frunzelor ucise,
Adormite pe la usi straine,
Pe la porti ce nu le-au fost deschise.
Sa se scurga zilele amare,
Ruginite pe un colt de viata,
Sa se sting-o clipa care doare
Intr-un piept minuscul de paiata.
N-as fi vrut sa-mi spui ca-i iarasi toamna,
C-ar fi bine s-adunam cocorii,
Ca blestemul lumii ne indeamna
Sa ucidem iarasi visatorii.
Prea rar
In lumea mea fara hotar,
Te vad din ce in ce mai rar,
Dar intr-un gand neinteles
Te chem din ce in ce mai des.
Pe drumul care am purces
Tot rar imi spun ca-i tare des
Sa te-ntalnesc in cale-mi iar.
E iarasi des, dar mult prea rar
Si rarul meu atat de des
Inca mai cauta inteles,
Dar e tarziu si in zadar
Caci desul meu devine rar
Si mi-este dor de tine iar...
Intre cuvant si tacere
Ce sa-ti mai spun, acum cand s-a oprit
Secunda ce-mi masoara nemurirea,
Cand ne-a ramas un solitar sarut
Si-o noapte ce ne-ntuneca iubirea.
Ce sa-ti mai spun? Mai are oare rost
Sa fac din nou risipa de cuvinte?
Mi-e teama c-o sa razi de tot ce-a fost
De dorinta noastra, prea cuminte.
Ca te zaresc in nopti de insomnie:
Arunci cu pietre-n lacul meu de vise
Sau navigezi in barca-ti de hartie
Prin valuri de sperante greu de invinse...
Ca te-am vazut pe strazi, cersind lumina
Sau ca vindeai neimpliniri in piata,
C-astepti un rasarit ce n-o sa vina
Si-o palida si trista dimineata...
Ca nu mai am nici vieti asa de multe,
Nici ganduri, nici priviri nemarginite,
Trecutul a uitat ca sa mai uite
Iar amintirea tese noi ursite...
Ce sa-ti mai spun? o dulce nepasare
Imi murmura cuvinte idioate
Si mi-as dori sa strig in gura mare
Ca nu s-a stins, ca inca se mai poate !
Lacrimi de noapte buna
S-a scuturat copacul visurilor noastre,
Acum cand toamna plange iluzii-n cimitire,
Se sting povesti inscrise in palme reci de aster
Si curg din ceruri moarte potoape de iubire.
Intunecata-i zarea, candva asa senina,
Saruta orizontul cenusa unui pas,
Pe-un colt de luna verde o pasare se-nchina
Pentru un drum din urma si-un veac de bun ramas.
Se scutura din aripi de zboruri invechite
Suspinele amare de nouri vinovati
Si ploua cu tristete si ganduri ruginite
Pe stinse felinare si ingeri alungati.
Se-aduna tot mai multe trecuturi ingropate
Si bantuie prin noaptea ascunsa-n asternut,
Adorm caldute lacrimi in brate leganate
De-un suflet prea albastru si prea necunoscut.
Nemarginire
De foarte multe ori m-am intrebat
cum oare te-am gasit,
caci lumea e atat de mare
si Universul e nemarginit...
Chiar daca pana azi nu s-a aflat,
eu stiu ca Dumnezeu n-a faurit
un singur soare.
Dar undeva la limita nescrisa
dintre real si vise,
in spatele atator usi
care demult au fost inchise,
de ganduri m-am lasat invinsa
si pe taramuri interzise
am patruns.
Ce mai conteaza, cand, iti spun
Si nicaieri te-as fi gasit.
Chemarea ta din ochii reci
din departari as fi simtit
si pe acelasi drum nebun
pierduta as fi hoinarit
pe veci...
Imn inchinat nimicului
Un univers absurd de mic
Si-un rai cu ingeri fara glas,
Trairi nascute din nimic
E tot ce-a mai ramas.
Infinitate fara usa
Si ziduri mari de nemuriri,
Scantei aprinse in cenusa
Si un manunchi de amintiri.
O umbra tot mai departata,
O ceata si un chip prea sters,
Emotia de altadata,
Un vant caldut, un vis, un vers.
Un suflet trist si plictisit,
O lume rece si imuna,
O cale fara de sfarsit,
O noapte fara cer si luna.
Atat e tot ce-a mai ramas
Dintr-o iubire de nimic:
Un rai cu ingeri fara glas
Si-un univers absurd de mic.
Suflet de copil
Numaram pe prispa unui cer,
Prea batran si totusi, visator,
Anotimpuri palide ce vor
Sa ne-ascunda-n inimi glasul lor
Si vointa pasilor de fier,
Calauza pe un drum cand greu
Si cand usor...
Alungati de-un univers prea mic,
Ne-am ascuns oftatul intr-un cant,
Intr-un veac nici ratacit, nici sfant,
Intr-un vis albastru si plapand
Si vandut devreme pe nimic.
Nu se intorc minunile ce mor,
Zbor secunde-n stoluri, clipe zbor
Peste-un suflet gol si ruginiu.
Nu-l lasati sa piara prea usor,
nu-i tarziu!
Autoportret
Vis firav sub cer pustiu ,
Dintr-o inima rotunda,
Risipit intr-o secunda,
Renascut intr-un tarziu;
Gand nespus de nepermis
Pe o frunte incruntata,
Mai nebun ca niciodata,
Necrezut de necuprins;
Stropi dintr-o lumina rara,
O carare nesfarsita,
O dorinta nerostita,
O caldura milenara;
Toate le cuprind, imi scapa,
Le alung, le chem, le cert,
Le gasesc si iar le pierd,
sunt Pamant si Apa...
Asfintit
In cimitirul unui rest de suflet
s-a asternut cea din urma liniste,
Pasind printre mormintele inca proaspete,
Ai grija
sa nu atingi
crucile pe care sta scris cu litere de tipar
numele celor nemuritori:
ZBORUL,
LUMINA,
SURASUL PAMANTULUI...
Astazi vor mai primi pe cineva in randul lor.
E deja pregatit un mormant
si o cruce de flori parfumate,
pe care scrie cu cerneala din pomul vietii:IUBIREA.
O vor ingropa si pe ea,
O vor ingropa de vie ,caci traieste...
...nu va muri niciodata...
Totusi, o aduc aici ca sa se poata odihni.
E prea obosita ca sa mai poata sluji
unui univers atat de mare.
Va invia dupa trei zile si trei nopti,
apoi se va inalta la ceruri...
Am crezut
Am crezut ca marea inseamna,
doar sunetele care se aud in scoica ,
pe care mi-ai daruit-o tu candva,
iar dincolo de privirile noastre pierdute,
care imbratiseaza orizontul
nu mai exista nimic...,
acolo se sfarseste infinitul.
Am crezut ca timpul
sta inchis in ceasul de pe mana ta
si ca il poti opri daca vrei,
sau daca o sa te rog eu.
Nu m-am gandit niciodata
ca exista cineva mai mare,
cineva care ar putea sa se supere pe noi
si pe nepasarea noastra,
cineva care ne va spune intr-o zi
"Ajunge!"
De ce nu mi-ai spus ca exista Dumnezeu?
Ratacire
Simt ca s-a scurs o vesnicie moarta,
Si-un gol ce-mi place sa-l numesc trecut,
In alte maini ce bat la alta poarta,
Pe-un drum stravechi, dar tot necunoscut.
Am ganduri grele, pline de cenusa
Nelinistilor multe ce m-apasa
Si-un suflet alb ce nu-si gaseste usa,
Nici cheia, nici fereastra de la casa.
Si sunt tot eu cea care isi cerseste
Pierduta radacina de speranta,
Pentru tulpina oarba care creste
Sa ma agate-n propria-mi balanta.
Mi-adorm destinu-n valul de hartie,
Copil pribeag cu trup sculptat in ceara,
Si el mi-apuca palma cenusie
Sa-si stinga-n dansa mucul de tigara.
Lacrima
Cat de mult crezi ca ar putea
Sa insemne o lacrima pierduta
Pe lungul traseu dintre ochi si barbie?
Tremuranda,calduta si muta,
Se oglindeste in sfera-i argintie
un intreg univers...
Oare tie nu ti-ar placea
Sa cunosti povestea ei nescrisa pana acum?
E greu sa banuiesti
Motivul pentu care a pornit la drum.
Oricum,degeaba o sa vrei sa o opresti
din mers...
O sa-ti raspunda oare, de-o vei intreba?
Poate ca nu, dar nu e vina ei
Lacrimile sunt tot timpul tacute.
Priveste mai bine in ochii prea grei
Ce-au alungat-o pe carari nestiute,
pe drumuri de ingeri...
La capatul tuturor izvoarelor,
Dincolo de oceanul de lacrimi si suspine,
Dincolo de marea de durere,
Inganat de acorduri cristaline
Si de ganduri efemere
Se ascunde un suflet...
poate ca e chiar sufletul meu...
Sfarsit si inceput
Daca-ti vor ascunde stelele sub talpile uriasului,
lumina se va pierde din sanul strajerilor de la miazazi,
se vor numara picaturi de viata la crestetul pamantului
si o alta toamna te va invata sa iti aduci aminte,
sub poalele unui gand alb,
sub visul unui zbor cenusiu,
sub inima unui ecou de veacuri uitate,
sa te-ntorci...
Sa-ti aprinzi manunchiul de scantei
si sa-L intrebi pe Dumnezeu
daca mai are bilete pentru cursa de Rai.
Un fum de tigara albastra va ramane in urma ta
si praful din pantofii gauriti.
Vei intreba un luceafar zburator
daca mai e mult pana la rasarit
si daca s-au trezit deja cocorii.
O sa fie noapte,
pe drumul pietruit vei mai gasi
doar visuri somnambule si seri intarziate
la ultimul apel al zorilor.
Sa te-ntorci,
o fereastra deschisa iti va astepta adierea
si o dimineata insetata roua ta.
Te voi iubi,
eu nu cred in apusuri,
doar in somnuri prea lungi...
Noi
Si Tu si Eu, ce suntem noi,
Atat de reci, atat de goi,
Nevazatori si prea tacuti,
Tot vechi, dar tot necunoscuti.
Si Eu si Tu, de unde oare
Am aparut pe drum de soare,
Ingandurati, nefericiti,
Si unde ne-ndreptam grabiti?
Si Tu si Eu, ce mai dorim
Nu am stiut, dar nici nu stim,
Cu-aceleasi aripi frante-n zbor,
Cu-acelasi vis, cu-acelas dor.
Si Eu si Tu, parc-am fi frati,
Invinuiti nevinovati,
Cu-o cruce grea si-un foc nestins,
Pe un pamant prea gol, prea nins.
Si Tu si Eu, aceleasi ploi
Se-aduna pentru amandoi,
Ne dezgolim de frunze iar,
Pentru acelasi vant murdar.
Si Eu si Tu, ne-am resemnat,
Am tot dorit, dar n-am aflat,
Hoinari pe-un drum spre nicaieri,
Cautand si azi, mai mult ca ieri.
Si Tu si Eu, acelasi gand,
Mereu invinsi, mereu plangand,
Copii ai cerului cu nori,
Doi morti, sau doi nemuritori…
Melancolie
Iar m-afund in ganduri multe
Si ma ninge-un cer tacut,
Obosit sa mai asculte
Vesnica trista poveste,
Dintr-un suflet orb si mut,
Care e, care nu este...
Iar ma chinuie distanta
Dintre rasarit si-apus.
Ma ascund in siguranta
Unei calde mangaieri,
Unui timp care s-a dus,
Unui azi urmand un ieri…
Ma apasa greu pe frunte
O cununa de-amintiri
Si de lucruri prea marunte.
Ale mele-s, dar ma dor
Rataciri si regasiri,
Nu le vreau caci nu ma vor.
Peste visele-mi rotunde
Cresc aceleasi ierburi gri.
As pleca, dar nu am unde,
Caci mi-e pasul prea amar
Iara ploaia de secunde
Ma inunda iar si iar...
As muri, insa pamantul
Nu-mi vrea trupul impietrit,
Imi iubeste necuvantul
Si ma vrea cu el cu tot.
Mi-este sete de sfarsit,
Nu mai vreau si nu mai pot…
Somn de stele
Sa nut e temi c-o sa moara
steaua ta bolnava,
poate ca e mai bine asa,
sa doarma in bratele vazduhului.
N-o s-o mai doara nimic altceva,
doar frigul si uitarea
ce-o sa creasca peste ea,
dar e putin,
gandind ca toata viata sa de stea
si-a trait-o in durere
si cu teama de lumina prea multa.
Las-o sa plece,
n-o s-o mai chinuie nici zorile,
nici visele muritorilor.
Cand totul va fi doar intuneric,
peste o vesnicie si-o zi,
va rasari din nou,
pentru ca atunci va fi randul ei
sa orbeasca pe cei ce se tem de scantei...
|
|
